Acad. Nicolae Saramandu și cercetător principal dr. abilitat Manuela Nevaci: TACHE PAPAHAGI ŞI „DICŢIONARUL DIALECTULUI AROMÂN” (II)

(continuare)
Cele mai importante contribuţii le-a adus Tache Papahagi la cunoaşterea aromânei şi a aromânilor. Începând din tinereţe, preocupările sale în acest domeniu au continuat de-a lungul întregii vieţi. În afara unor prezentări cu caracter general (Macedoromânii sau Aromânii, 1927; Aromânii – grai, folklor, etnografie, curs litografiat, 1932), Tache Papahagi a desfăşurat o intensă activitate pentru publicarea literaturii populare şi culte în dialect. După tipărirea, în 1922, a Antologiei deja menţionate, învăţatul aromân inaugurează, în 1926, Biblioteca Naţională a Aromânilor, cu volumul I (Poezii de Nuşi Tulliu), serie continuată în 1932 cu volumul al II-lea, consacrat poeţilor Zicu A. Araia (originar din Samarina) şi Tache Caciona (originar din Avdela); din aceeaşi serie a mai apărut un volum în 1935, al III-lea, cuprinzând Anecdotele lui N. Batzaria (originar din Cruşova). Alte trei volume au rămas în manuscris: ele cuprind poezii, proză şi teatru de Marcu Beza, Constantin Belimace, Nicolae Velo, N. Batzaria şi Tulliu Carafoli.

În aceeaşi direcţie a cunoaşterii aromânilor, comparativ cu fraţii lor din nordul Dunării, Tache Papahagi publică cele trei volume din Images d’ethnographie roumaine (1928; 1930; 1934), unică şi amplă colecţie de fotografii originale făcute de Tache Papahagi în ţinuturile locuite de români. Primele două volume cuprind şi materiale referitoare la aromâni. Originalitatea şi valoarea inestimabilă a acestei colecţii etnografice au fost relevate de numeroşi învăţaţi români şi străini; dintre aceştia din urmă îl amintim pe slavistul francez André Mazon: „Nu există, cred, ţară balcanică, în afară de România, care să dispună de o atât de frumoasă colecţie de documente fotografice însoţite de o descriere precisă şi de denumirile locale ale fiecărui obiect. Opera întreprinsă merită cu atât mai mult admiraţia noastră cu cât se datorează integral unei iniţiative personale, în ciuda interesului general pe care îl prezintă” (Revue des études slaves, XIV, 1934, p. 243). Ceea ce a publicat Tache Papahagi reprezintă o mică parte din bogata colecţie etnografică donată Academiei Române, care cuprinde aproape 50.000 de fotografii, clişee de film, diapozitive şi fişe.

E, adesea, dificil să delimitezi în lucrările lui Tache Papahagi contribuţia lingvistului de cea a etnografului şi a folcloristului, savantul fiind călăuzit de concepţia integratoare care a caracterizat şcoala lingvistică de la Bucureşti, iniţiată şi condusă de Ovid Densusianu. Elev şi continuator al lui Ovid Densusianu, Tache Papahagi considera, ca şi dascălul său, că sufletul sau „geniul” unui popor se manifestă simultan în limbă şi în producţiile culturii sale materiale şi spirituale . Cităm, în acest sens, din Mic dicţionar folkloric (Bucureşti, 1979): „raporturile dintre etnografie şi folklor sunt ca şi cele dintre corp şi suflet: în variate şi foarte multe cazuri ele sunt atât de întreţesute chiar de la naşterea respectivelor elemente, încât cercetarea şi studierea fondului şi aspectului folkloric cu lăsarea la o parte a fondului şi aspectului etnografic – ca şi viceversa – ar duce la trunchieri ale problemelor urmărite” (Introducere, p. 4).

În Paralele folclorice, Tache Papahagi vorbeşte despre „adânca legătură organică dintre limbă şi suflet” (Paralele folclorice, p. 24): „cuvântul nu e ceva sec; el reprezintă un sentiment, o idee, o noţiune. E, deci, absolut natural şi normal ca, alături de influenţe lingvistice, să se producă cu atât mai mult şi influenţe folclorice, acestea reprezentând ceva mai mult decât nişte simpli stropi de suflet. Dacă bilingvitatea contribuie la cunoaşterea a două popoare, comunitatea folclorică duce la apropierea lor” (idem, p. 6).

Vorbind despre asemenea apropieri între limbi şi popoare, Tache Papahagi a avut prilejul să-şi exprime adânca admiraţie pentru creaţia folclorică dacoromână, într-un comentariu la o variantă a „Mioriţei” (Ciobănaşul), pe care o confruntă cu poezia populară grecească: „din tot ce e dat în culegerile greceşti cunoscute de mine, nu există nicio creaţie lirică – nici în domeniul acelor vlahika tragoudia «carmina pastoralia» – care să poată egala acest sublim tablou al unei sublime concepţii dacoromâne referitoare la moarte – concepţie străveche, foarte probabil autohtonă” (p. 10). Găsim în acest elogiu expresia unei admiraţii profunde şi statornice pe care Tache Papahagi, ca aromân, a nutrit-o tot timpul vieţii pentru sufletul dacoromânului, pentru zestrea artistică a acestuia, admiraţie pe care savantul a împărtăşit-o adesea nu numai în scris, ci şi prin viu grai celor care au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape.

Ca orice învăţat autentic, Tache Papahagi a avut vocaţie de precursor, aşezând preţioase pietre de temelie, necesare dezvoltării ulterioare a disciplinelor ştiinţifice pe care le-a reprezentat. Vocaţie de precursor a însemnat şi remarcabila intuiţie a locurilor rămase goale în disciplinele abordate, pe care, printr-o trudnică activitate de pionierat, s-a străduit să le acopere prin contribuţiile sale ştiinţifice. În acelaşi timp, însă, în limitele permise de baza documentară, Tache Papahagi s-a remarcat prin originalitatea cu care a interpretat faptele.

Cine a cunoscut felul în care a trăit şi a muncit Tache Papahagi în ultima parte a vieţii a putut admira la autorul Dicţionarului dialectului aromân devotamentul său total pentru ştiinţă, pe care a slujit-o cu preţul unor imense sacrificii. Spirit inflexibil, principial, neacceptând compromisurile, Tache Papahagi a dovedit, în toate împrejurările, o tărie morală şi o vigoare ieşite din comun. Biruind nedreptatea şi unele adversităţi nejustificate, Tache Papahagi a fost pentru contemporani şi va rămâne pentru urmaşi un exemplu rar întâlnit de dăruire pentru adevăr şi moralitate în ştiinţă şi în relaţiile dintre oameni.
Rodul muncii de o viaţă închinată de Tache Papahagi studierii aromânei este Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic (ed. I, 1963; ed. a II-a augmentată, 1974), operă monumentală, irepetabilă, sinteză a contribuţiilor anterioare şi a cunoştinţelor autorului în acest domeniu. Veritabilă enciclopedie a aromânilor, Dicţionarul oglindeşte nu numai graiul, ci şi tradiţiile, bogăţia spirituală şi sufletească, trecutul istoric şi cultural al ramurii sudice a romanităţii balcanice, din care provenea autorul însuşi.

Dicţionarul e precedat de o Introducere cu un conţinut foarte variat, cuprinzând observaţii generale despre limbă, cu aplicaţii concrete la aromână, discuţii privind etimologia şi sensul cuvintelor, reflecţii de ordin stilistic, comentarii referitoare la graiurile aromânei şi la argou, precum şi consideraţii de ordin istoric, etnografic, folcloristic şi literar. Introducerea mai cuprinde un mic compendiu de gramatică aromânească privitor la flexiunea nominală şi verbală, ca şi câteva indicaţii de ortografie şi pronunţare.

Urmează dicţionarul propriu-zis (peste 1200 de pagini), în care se înregistrează cuvintele aromâneşti cu toate variantele lor fonetice şi grafice întâlnite în diversele texte. Această parte a lucrării este urmată de un indice general de cuvinte, în care se dau, în ordinea alfabetică a etimoanelor, „toate cuvintele ce au fost precizate ca etimologie” : latine (1628 termeni), greceşti (2534), albaneze (350), slave (577), turceşti (1620), italiene (300), franceze (53), spaniole (4), dacoromâne (17), germane (4), engleze (2), varia (8). Într-un alt indice sunt înregistrate cuvintele „pentru care nu s-ar putea preciza din care limbă au pătruns în aromână” sau „pentru care s-au propus etimologii ce nu par convingătoare” (924 cuvinte); de asemenea, se dau „cuvinte a căror origine ne-a rămas total sau parţial necunoscută” (1125 cuvinte).

Ca anexe la dicţionar apar 18 planşe cu 36 de „fotografii originale” – care înfăţişează portul aromânesc din diferite localităţi, modul de construire a caselor, aspecte din economia casnică, dansuri şi instrumente muzicale, jocuri de copii –, schiţa unui joc de copii şi o „hartă parţială conţinând realitatea etnografică aromânească esenţială până la anul 1912”, pe care sunt consemnate localităţile din Balcani locuite numai de aromâni, ca şi cele în care aromânii trăiesc alături de alte populaţii balcanice. Denumirile localităţilor sunt notate după rostirea aromânească (Sărună, Bitule pentru Salonic, Bitolia etc.).

Dicţionarul dialectului aromân de Tache Papahagi este, aşa după cum autorul însuşi specifică în titlu, un dicţionar „general”, în sensul că înregistrează toate cuvintele, întâlnite în periodicele aromâneşti, în culegerile de texte sau cunoscute de autor personal, dar şi în sensul că intenţionează să dea o imagine amplă a bogăţiei spirituale a aromânilor, reflectată în limba lor. După o cercetare atentă şi îndelungată, prin care au fost epuizate sursele existente, Tache Papahagi a izbutit să realizeze o operă utilă nu numai lingviştilor, ci şi folcloriştilor şi etnografilor. Pentru a vedea părerea autorului despre rostul conceperii unui dicţionar în modul ilustrat mai sus, cităm din Introducere: „Limba e oglinda poporului care o vorbeşte: în linii mari, viaţa lui spirituală şi materială, cultura şi civilizaţia lui, precum şi trecutul, prezentul şi, în anumite împrejurări, şi viitorul lui” (Introducere, ediţa 1963, p. 17).

Partea etimologică a dicţionarului se remarcă prin câteva calităţi însemnate. Un prim merit al autorului este acela de a fi reuşit să stabilească etimologii pentru un număr mult mai mare de cuvinte, în comparaţie, de pildă, cu doi dintre predecesorii săi: Constantin Nicolaidis şi George Pascu. Astfel, Tache Papahagi scoate din rândul „cuvintelor obscure”, cum le spunea G. Pascu, unii termeni cum sunt: bubúke „mugur”, bucuválă „papară”, trimúră „tremur” (subst.), pentru care stabileşte următoarele etimoane: alb. bubuqe, alb. bukë valë („pâine caldă”), trimuráre + grec. tromara. Aproape tuturor cuvintelor care apar acum pentru prima oară într-un dicţionar al dialectului aromân, Tache Papahagi le precizează şi originea, astfel încât nu ridică noi semne de întrebare în legătură cu etimologia lor (de exemplu, daşŭ „drag”, δálă „lapte bătut” au ca etimoane alb. dash, dhallë). Cele spuse până aici nu trebuie să conducă la concluzia că autorul dicţionarului este înclinat spre găsirea, cu orice preţ, a cuvintelor de origine. De fapt, Tache Papahagi dă dovadă de multă prudenţă în stabilirea etimoanelor. Doar aşa se poate justifica numărul mare de cuvinte – 924 – considerate de autor ca având o etimologie multiplă, ca şi numărul şi mai mare de cuvinte – 1125 – a căror origine continuă să rămână „obscură”. Dintre cuvintele din prima categorie amintesc pe apúc, brad, dádă, flámură, care, în dicţionarele româneşti, au etimoanele precizate: lat. acupare, alb. breth, vsl. dada, ngr. flamuron. Aceeaşi constatare e valabilă şi pentru unele cuvinte din a doua categorie: alai, adap, zvon „voal de mireasă” < tc. alay, lat. adaquare, bg. savan. Pentru precizarea multor etimoane Tache Papahagi valorifică rodul cercetărilor personale, astfel încât originalitatea lucrării se manifestă şi sub acest aspect. Etimologiile stabilite de autor sunt convingătoare mai ales atunci când le precedă consistente, dar, în acelaşi timp, succinte „dezbateri” (de felul celor care apar în Dicţionarul limbilor romanice al lui W. Meyer-Lübke).

Dicţionarul dialectului aromân impresionează prin bogăţia materialului lexical şi frazeologic. Prin modul de prezentare a articolelor, dicţionarul oferă puncte de plecare pentru studii comparative cu vaste orizonturi. Apropierile făcute de autor nu se limitează la limbile balcanice şi romanice (apropieri care sunt mai frecvente, dovedindu-se de un folos practic imediat), ci se extind, acolo unde este posibil şi există puncte de reper sigure, la alte limbi, de pildă limbile caucaziene (cf. articolul čiubánă „lingură de lemn”). Este de remarcat şi iniţiativa autorului de a da o transpunere literală unora dintre expresiile frazeologice aromâneşti cu scopul de a reliefa anumite „identităţi şi paralelisme fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale dintre dialectul aromân şi vechea dacoromână (inclusiv dacoromâna populară)” (Introducere, ediţia 1974, p. 52). De asemenea, traducerea sensurilor cuvintelor în franceză dă posibilitatea ca dicţionarul să fie consultat şi de către străini.

Există o disproporţie între numărul cuvintelor şi numărul articolelor din dicţionar, acesta din urmă fiind mult mai mare decât cel dintâi: pentru cele (aproximativ) 9200 de cuvinte există cam 20.000 de articole de dicţionar, datorită faptului că autorul a înregistrat toate variantele fonetice (şi, uneori, numai grafice) întâlnite în texte. Sunt numeroase cuvintele care au fost înregistrate cu mai multe variante: ariháte, arăháte şi riháte „linişte, repaus”, desteméle, destemeále, distiméle, testeméle „batistă” etc; uneori e vorba de variante grafice: acsescu şi axescu „a împlini”.

Dicţionarul dialectului aromân de Tache Papahagi este o operă capitală pentru studiul aromânei. Lucrare profund originală, impunătoare prin materia cuprinsă şi prin rigoarea ştiinţifică cu care a fost elaborată – este suficient să amintim că epuizează materialul de fapte existent – Dicţionarul dialectului aromân încununează activitatea unuia dintre cei mai devotaţi cercetători ai aromânei – filolog, lingvist, etnograf, folclorist şi literat, în acelaşi timp – care a fost Tache Papahagi.

Dicţionarul dialectului aromân al lui Tache Papahagi a intrat imediat în atenţia lingviştilor, fiind recenzat, chiar în anul apariţiei, de Gr. Brâncuş şi Matilda Caragiu-Marioţeanu. Gr. Brâncuş arăta că, prin publicarea dicţionarului „lexicografia românească înregistrează un succes remarcabil” (SCL, XIV, 1963, nr. 3, p. 409). În acelaşi sens, Matilda Caragiu-Marioţeanu afirma că dicţionarul „este o lucrare fundamentală în literatura aromânească de specialitate, indispensabilă în orice domeniu al cercetării lingvistice” (LR XII, 1963, nr. 4, p. 378). Totodată, recenzenţii considerau, pe bună dreptate, că aprecierea la adevărata valoare a dicţionarului se poate face numai „după câţiva ani de la apariţia sa” (Gr. Brâncuş SCL, XIV, 1963, nr. 3, p. 411), fiind necesară „o folosire de lungă durată a dicţionarului” Matilda Caragiu-Marioţeanu (LR XII, 1963, nr. 4, p. 378).

După câţiva ani, în 1969, când se crease distanţa în timp, de dicţionarul lui Tache Papahagi se ocupă îndeaproape Mircea Seche (Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol. II, Bucureşti, 1969), care pune în evidenţă faptul că lucrarea este „o operă de proporţii monumentale […], singura cere poate rivaliza din multe puncte de vedere cu cele mai bune dicţionare similare dacoromâne” (p. 220). Mircea Seche arăta, în continuare, că „autorul a aplicat un sistem de transcriere de o consecvenţă ireproşabilă” [p. 221]. Totodată sublinia faptul că „punctul forte al dicţionarului îl constituie secţiunea etimologică”, care prin materialul informativ „poate servi ca model şi izvor dicţionarelor dacoromâne corespunzătoare” (p. 222).

Dicţionarul dialectului aromân, la a cărui elaborare Tache Papahagi a trudit vreme de mai multe decenii , a fost un eveniment editorial, fiind solicitat de numeroase instituţii şi biblioteci din ţară şi din străinătate. Tirajul epuizându-se foarte repede, autorul a pregătit o a doua ediţie, augumentată, publicată în 1974. Dicţionarul fiind, în continuare, solicitat de specialişti, dar şi de vorbitori ai dialectului din România şi din alte ţări, republicarea lui se impunea.

Republicând această operă monumentală, aducem un omagiu savantului Tache Papagi pentru contribuţia sa inestimabilă la studierea dialectului aromân.