Corina VLAD DIACONESCU: TUCĂLI

Ce drag mi-e numele acesta!

Tucăli a fost și a rămas o persoană importantă în viața mea. Și aceia care nu au cunoscut-o, au aflat de la mine că ea există și că este prietena mea dintotdeauna. Știu sigur că din partea ei este același sentiment față de mine. Primii zece ani din viața noastră am fost nedespărțite.

Pe ea o chema Elena. Nu-mi amintesc motivul, dar de când ne știm, eu i-am dat numele și toată lumea din orașul nostru, Brad, o striga Tucăli: părinții, vecinii, copiii, educatoarele, precum și domnul învățător. Locuiam pe aceeași stradă, la o distanță mică. Mergeam la grădiniță împreună și pentru că eu stăteam mai departe, treceam dimineața pe la poarta ei, o strigam de pe trotuar și porneam împreună. Traversam centrul orașului, treceam peste podul Crișului, apoi o apucam pe o stradă lungă, plină de minunății: în curtea primei case de lângă pod, aveam norocul, uneori, să surprindem păunul crescut de proprietari, etalându-și penele colorate ale cozii. Era un spectacol rar, dar merita să întârziem la grădiniță și chiar să primim observațiile educatoarelor. Treceam mai departe, admiram casele frumoase, unele cu ornamente, și, pe la începutul verii, ne opream minute în șir să ne uităm la florile mari, de culoarea mov, ale singurului copac magnolie din oraș.

Am trăit momente frumoase în acești primii ani de program la grădiniță. Pregăteam spectacole pentru părinți. Noi două am avut rochițe la fel pentru balet, din tifon alb , cu volane apretate și cu funde mari legate în bucla de pe frunte. Păstrez și acum poza cu amândouă, în chip de balerine. Un moment frumos de la grădiniță, rămas în memorie, tot datorită unei fotografii păstrate în album, este interpretarea noastră a baladei Greierele și furnica. Eu eram furnica, înțeleaptă și prevăzătoare, cu un șorțuleț roșu cu buline albe, un baticuț la fel, iar Tucăli era greierașul, timid, cu o vioară mică în brațe.

Partea zilei și mai frumoasă pentru noi, din acea perioadă, sau măcar pentru mine, era reîntoarcerea acasă. De ce? Mama lui Tucăli avea un căruț cu gheață și vindea înghețată la cornet, chiar în centrul orașului. Abia așteptam să ajungem la ea, să spunem Sărutmâna și să ne întrebe dacă avem poftă de o înghețată. Uneori, spre disperarea mamei mele, care mă aștepta cu ochii pe ceas, mă opream acasă la Tucăli. Pentru mine era un fel de rai: în camera spațioasă era întuneric, răcoare, mirosea puternic a vanilie adevărată și a ciocolată, pentru că în recipiente mari, era pregătită și păstrată crema galbenă aurie sau brună pentru a fi înghețată. Văd scena și acum: în genunchi amândouă, sorbind din polonicul de supă, căci lingura era prea mică…Era grijă mare să nu scadă prea mult nivelul, să observe tanti Țipi și să ne certe.

Avem amintiri comune și de la orele de pian pe care le-am început la șase ani, înainte de a merge în clasa I. Doamna Pflugh preda lecții de pian la ea acasă. Niciuna dintre noi nu avea acest instrument, așa încât, pe lângă ora de învățare, mai mergeam în altă zi pentru a exersa. Desigur că ne duceam împreună, fără să fie stabilit cine exersează prima, ca să poată pleca acasă mai repede. Îmi vine să râd când îmi amintesc . Era un moment hazliu: veneam liniștite pe trotuar, iar când ne apropiam de poarta casei în care locuia doamna Pflugh, o luam amândouă la fugă, fără un cuvânt, pentru a ajunge prima în camera cu pian. Nu era nimic dacă așteptam. Mie îmi plăcea, pentru că, o să râdeți, stăteam sub pian și răsfoiam revistele primite de profesoară, din Ungaria. Erau reviste ce conțineau fotografii cu marii artiști ai vremii. Astfel încât, după mulți ani, când a rulat și la noi filmul Război și pace, producția americană, eu îi știam foarte bine pe cei doi mari actori preferați, Audrey Hepburn și Mel Ferrer. Ca urmare, datorită actorilor și filmului, am citit de foarte multe ori romanul cu același nume a lui Tolstoi. Totul a început sub pianul doamnei profesoare, în timp ce Tucăli exersa de zor. Aveam o mare spaimă de câteva ori pe an, și anume, atunci când venea în vizită fiul doamnei profesoare, care era muzician renumit la Cluj. El ținea atunci orele cu noi și era foarte strict. Ne chinuia cu metronomul – aparatul care bătea măsura – și nu accepta să greșim notele… Când știam că vine, încercam să inventăm stare de boală sau cine știe ce altceva, numai să nu dăm cu ochii de el.

Nu uit că la Tucăli mâncam pască și niște gogoșele mici, pufoase, puse într-o supă limpede, gustoasă. Am aflat că se numesc lotchis. Mă minunam mereu de sandviciul ei care era format din două felii de pâine albă, cu unt și cu zahăr. Părea o bucată de cozonac.

Zilele trecute Tucăli mi-a reamintit că, de obicei, de Paști mergeam eu la ei, iar de Crăciun venea ea la noi. Tanti Neli, mama mea, pregătea cadouri și le punea pe fereastră. Iată , incredibil ce i-a rămas în minte și citez din ceea ce mi-a scris : Eu ca fetiță mică aveam întrebări- Într-adevăr Moș Crăciun vine la noi?…Tanti Neli, minunata tanti Neli, s-a așezat lângă mine și mi-a zis : la cine crede, el vine. M-am gândit mult la asta…Vezi, dragă Corina, nu am uitat până în ziua de azi…
Și au trecut peste șaizeci de ani de atunci…

Am fost colege de bancă și în clasele I-IV. Nu am prea multe amintiri din anii aceia. Am în minte doar următoarea scenă : după niște năzdrăvănii, deși domnul învățător era un om blând și pașnic, ne-a pedepsit. Nu știu dacă pe toți din clasă, dar mă văd stând în genunchi lângă banca din lemn cu două locuri. De partea cealaltă a băncii era Tucăli, și ea tot în genunchi. Ne uitam pe furiș una la alta. Nu știu cât a durat, dar la un moment dat am izbucnit amăndouă în râs. De felul nostru eram cuminți, părinții erau prieteni cu învățătorul și nu îl supăram niciodată. De data asta s-a enervat foarte tare pe noi două, încât ne-a scos afară din clasă, ceea ce nu ni se mai întâmplase vreodată.

Se spune că tot orașul a aflat cum au fost pedepsite la școală, Corina și Tucăli. Așa să fi fost, oare ?

Încă din timpul clasei a IV-a, părinții ei au început pregătirile pentru a pleca în Israel. Noi două eram tare necăjite la gândul despărțirii. Parcă a fost ieri. Nu-mi amintesc decât ziua dinaintea plecării lor. Ne-am adunat toate prietenele și ținându-ne de braț, cu Tucăli în mijloc, ocupând toată strada, am pornit prin oraș, bocind care mai de care.

Călătoria familiei a fost lungă. Tucăli mi-a trimis cărți poștale ilustrate. Pe una mi-a scris: Am ajuns la mare. Marea este așa de mare…(Avea zece ani.) Au urmat apoi multe scrisori și cărți poștale ilustrate cu imagini frumoase din Israel, Tel -Aviv, portocali, Ava Gardner etc.

Când eram în ultimul an de facultate, vara, mi-a scris Tucăli, care era și ea studentă, că avea un stagiu de practică în Germania. Mi-a trimis o carte poștală prin care mă anunța să vin și eu acolo, pentru că m-a înscris și pe mine într-o excursie studențească pe Rin. I-am răspuns repede că eu nu pot merge în Germania, nu am nici pașaport și să vină ea direct la Brad, unde mă aflam în vacanță, la bunici.

Nu existau telefoane mobile. A sosit într-o zi direct la Brad, iar reîntâlnirea noastră, după doisprezece ani, nu se poate descrie în cuvinte, ea poate fi doar trăită, așa cum am trăit-o noi două, părinții și bunicii mei pe lângă noi.

Atunci am aflat lucruri pe care nu le știam în copilărie. Și anume că în calitate de primar al orașului Brad, tatăl meu a întâmpinat tânăra familie de evrei care venea de undeva din nordul țării și i-a asigurat locuință, chiar pe strada noastră. Știu că îl respectau mult pe tata care i-a ajutat să aibă și de lucru. Vindeau mărunțișuri la piață iar mama prepara și înghețată.

Anii au trecut, ne-am căsătorit cam în același timp, avem copii și nepoți. Prietenia noastră a rămas neschimbată, iar eu, în continuare, sunt întrebată de colegi și de rude, după atâția zeci de ani: Ce mai face Tucăli ?

I-am trimis acest text prietenei mele din copilărie, Nani, care este profesoară de limba română. Iată ce mi-a răspuns: Dragă Corina, mi-a plăcut mult ce ai scris.M-am reîntors în timp și am retrăit cu emoție acei ani. Ce proaspete sunt în memoria noastră acele amintiri! Da, Corina, cred că tot orașul știa de prietenia voastră. M-au răscolit aceste evocări ale tale…Vă îmbrățișez pe amândouă!

Fragment din volumul COMOARA AMINTIRILOR

2 comentarii

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.