AFnews
În însemnările despre Blaga ale admiratorilor, ale indiferenților și ale detractorilor deopotrivă, ale unor contemporani ai filosofului și ale exegeților posteriori, români și străini, filosoful apare în lumini diverse, după cum erau și consemnatorii. Unii dintre ei au fost mai profunzi și mai aplicați, alții complet superficiali, preluând necritic mărturii discutabile sau frânturi de mărturii. De exemplu, Vasile Băncilă a susținut – atunci când a fost avantajat să o facă – ideea că poetul ar fi fost apropiat de legionari și de alte figuri de extremă dreaptă. Personalitatea lui Băncilă conține o latură psihologică ciudată, derulată de la postura de admirator și chiar de adulator al protagonistului până la o detașare interesată și ideologizată. Blaga s-a lovit și de adversități dure în încercarea sa de circa două decenii de a deveni profesor titular al universității clujene, ca și de comentarii acide, răuvoitoare, profund subiective, rămase de la unii dintre profesorii opozanți. În intervalul de timp 1940-1944, Blaga – care ocupase, în fine (în 1938), Catedra de istoria culturii de la Cluj – a fost, cu ceilalți profesori și studenți de la trei facultăți (cei de la facultatea de științe se mutaseră la Timișoara), în refugiu la Sibiu. Între septembrie 1940 (formarea statului național-legionar) și ianuarie 1941 (rebeliunea legionară și îndepărtarea legionarilor de la guvernare), autorul „Trilogiei culturii” a rămas pe pozițiile sale democrate, nu a făcut referiri laudative la extremiști și nu a profitat de puterea lor. Poetul-filosof a fost „citit” și de către teologul Dumitru Stăniloae. Conform acestei interpretări de pe poziții ortodoxe, opera lui Blaga nu era mistică, nu era ortodoxă ori ortodoxistă și nici măcar creștină, ci explica temeiurile universului în chip intelectualist, obiectivist și rațional, după date recente din științele contemporane; în aceeași viziune, filosoful era interesat de problema cunoașterii, nu a eticii. Am putea accepta observațiile teologului asupra filosofului, dar nu și consecințele pe care Dumitru Stăniloaie le trage din ele. Aceste observații arată, însă, cât de departe era filosofia lui Blaga de ideologia legionară. Nici protecția regelui Carol al II-lea și laudele pe care suveranul i le-a adus filosofului la primirea în Academia Română nu pledează pentru vreo simpatie a acestuia din urmă față de legionari. Apărarea de către Blaga a comunistului Barbu Zevedei (asistentul său la catedră), în procesul intentat acestuia în 1943, merge pe aceeași linie a detașării filosofului de orice simpatie legionară. În schimb, apărarea lui Zevedei a ajuns să fie un argument al celor care aveau să-l acuze ulterior de aderență la comunism. În anii din urmă ai vieții lui Blaga, anume perioada 1944-1961, filosoful a fost „călcat în picioare sub mersul istoriei”. Este de subliniat aici marginalizarea lui Lucian Blaga de către comuniști (scoaterea de la Academie, de la catedră, obligarea sa la munci intelectuale de rutină), refuzul său de a colabora, de a-și face mea culpa, efortul de a supraviețui atunci când nu putea viețui. Blaga este singurul român care a fost propus de două ori să fie scos din Academie, sub două dictaturi, o dată în 1943 și a doua oară în 1948. A doua tentativă a și reușit. Gesturile politice ale lui Blaga (extrem de puține) de a face câte un pas într-o direcție sau alta – prilej pentru unii de interpretări grăbite – au fost generate de sentimentul prieteniei (cu legionarul Vasile Băncilă sau cu comunistul Barbu Zevedei), de dorința de a ajuta. Cât privește poziția partidului comunist față de gândirea lui Blaga, aceasta a fost exprimată în spirit negativ de mulți, inclusiv de Lucrețiu Pătrășcanu: fondul mistic; elementul primitiv; sufletul țăranului român copleșit de rămășițe primare, superstiții, obscurantism; iraționalismul, antiscientismul, agnosticismul, misticismul trăirist; preluarea acestor idei de către tineretul legionar etc. În acest sens, este de subliniat rolul lui Mihai Beniuc în veștejirea lui Blaga pe direcția acelorași acuze de ortodoxism, „huliganism fascist”, „luminiscență de putregai”. Între aceste acuze aduse de Beniuc este și aceea că Blaga, spre deosebire de Arghezi, nu s-a „trezit”, nu s-a simțit atras de „lumea nouă constructoare a socialismului”. De altminteri, exegeții au subliniat tracasările pe care le-a suferit poetul din partea Securității și care arată cât de departe de afla Lucian Blaga de colaborarea cu regimul comunist.
În anii din urmă, a fost reînviat clișeul – susținut cu argumente superficiale, de către oameni interesați, lipsiți de obiectivitate, copiatori de afirmații neverificate ale altora – conform căruia Blaga ar fi dedicat piesa „Avram Iancu” lui Corneliu Zelea Codreanu. Asemenea preluări necritice se găsesc – din păcate – inclusiv la (pretinși) specialiști străini, care scriu câte o „monografie” pe an, copiată din alte 2-3 cărți și studii, fără nicio cercetare critică a surselor. „Monografiile” acestea, publicate în limbi de circulație internațională, sporesc confuzia și perpetuează stereotipuri de tipul „Blaga-fascist” sau „Blaga-comunist”. Nu demult, profesoara de filosofie de la Universitatea din Cluj, doamna Marta Petreu, cu o tenacitate și cu un profesionalism demonstrate și cu alte ocazii, a despuiat toate izvoarele referitoare la opera dramatică respectivă, începând cu faza de documentare și până la finalizarea piesei. Concluzia domniei sale și a oricărui intelectual de bun simț este clară: Avram Iancu lui Blaga este eroul Revoluției Române de la 1848-1849; legiunile lui Avram Iancu sunt parte a planului de a organiza Transilvania (apoi Munții Apuseni) ca Țară Românească, după modelul statului roman și al armatei romane și nu au nicio legătură cu realitățile omonime întruchipate de „Legiunea Arhanghelului Mihail”; limbajul dramei „Avram Iancu” respectă limbajul istoric de la jumătatea secolului al XIX-lea și nu se inspiră în niciun fel din ceea ce se petrecea în România interbelică. Cea mai gravă acuzație era aceea că eroul lui Blaga ar fi fost, de fapt, întruchiparea Căpitanului, iar această acuzație aberantă se poate demonta pas cu pas, fără nicio putință de tăgadă, inclusiv prin cercetarea tuturor manuscriselor privitoare la lucrarea aceasta. Lucian Blaga la înțeles pe Avram Iancu și l-a plasat în contextul epocii în care luptătorul a trăit.
Astfel, cel mai mare filosof român din toate timpurile a fost un om apolitic, fără apetență sau înclinare pentru politică, fără dorința și priceperea de a face politică. Evident că și Lucian Blaga – ca orice om care trăiește în societate, într-o comunitate organizată – a avut atitudini politice (legate de putere și de exercitarea ei), dar nu a făcut-o în mod organizat, prin înregimentări politice, prin integrarea în „meseria” de politician. Trăind printre oameni, în anumite regimuri politice, firește că și Lucian Blaga a trebuit să trăiască și el, să se întrețină și să-și întrețină familia, dar nu a fost nici legionar și nici comunist. Din pricina acestei atitudini de respingere a înregimentării – care, adesea, s-a confundat cu o impecabilă dar discretă verticalitate morală – Lucian Blaga a avut de suferit deopotrivă înainte și după Al Doilea Război Mondial, accentul grav al suferinței manifestându-se, evident, sub comunismul proletcultist, sub dictatura proletariatului, când acuzele se făceau „cu mânie proletară”. Natural, protagonistul nostru nu trebuie transformat în înger sau în sfânt: Blaga a fost un talent literar extraordinar și un creator de sistem filosofic excepțional, dar a fost om, cu neliniștile sale, cu angoasele sale, cu atitudinile sale de însingurare, de depresie câteodată, de închidere în sine, de nehotărâre, cu simpatii și antipatii. Dar cine este altminteri pe lumea asta?
Lucian Blaga, ca și Avram Iancu, a trăit pentru binele poporului său, aflat între popoare. Actul de la 1918 a asigurat românilor, în viziunea marelui filosof, dincolo de orice dubiu, dreptatea lor istorică. În scrisorile sale din perioada unirii Transilvaniei cu Țara, Lucian Blaga își exprimă deplina satisfacție, trăiește o stare de beatitudine, jubilează: ,,Sunt aproape nebun de fericire (îi comunică într-o scrisoare Corneliei Brediceanu). Pretutindeni revoluție… Sfatul național se va constitui. De asemenea și garde (gărzi) naționale”. În altă scrisoare (din 12 noiembrie 1918), adresată tot Corneliei, îi scria: ,,Poți fi liniștită. Ardealul e al nostru. Mișcarea e pe-aici mare, dar haotică. Sunt garde naționale pretutindeni. Azi după-amiază, voi ține o vorbire pentru ca gardiștii să depună jurământul Sfatului Național Român”. Din altă scrisoare, datată 21 noiembrie, aflăm despre o nouă cuvântare: ,,Ieri am fost la o adunare națională în Vinț… Am ținut o vorbire, pregătind poporul pentru Marea Adunare a întregului Ardeal, ce se va ține la Alba-Iulia. Unirea românilor într-un singur stat a fost obiectul acelei vorbiri”.
La 1 decembrie 1918, Lucian Blaga a plecat la Alba Iulia, împreună cu o mie de săteni din Lancrăm. ,,În dimineața zilei de 1 decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume) pe jos și cu căruțele. Am renunțat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineață rece de iarnă. Respirația se întrupa în invizibile cristale. Pe de o parte a șoselei se duceau spre Alba Iulia, scârțâind prin făgașele zăpezii, căruțele românești, buchete de chiote și bucurie, alcătuind un singur șir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeași direcție, armata germană, ce venea din România, tun după tun, ca niște pumni strânși ai tăcerii. Soldații germani fumegând liniștiți din pipe, se uitau mirați după căruțele noastre mai grăbite”. La Alba Iulia, Lucian Blaga, strecurat în mijlocul mulțimii, întrucât nu-și putuse face loc în sala istoricei adunări, a simțit, prin prezența lui fizică, ce ,,înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv”. ,,Era ceva ce te făcea să uiți totul, chiar și stângăcia și totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună”.
Seara, în timp ce se întorcea la Sebeș, Lucian Blaga și fratele său Lionel se simțeau purtați de conștiința că ,,puseseră temeiurile unui alt Timp”. Când au trecut prin Lancrăm, satul lor natal, ajungând în dreptul cimitirului unde, lângă biserică, Isidor Blaga ,,își dormea somnul sub rădăcinile plopilor”, Lucian Blaga, bănuind că zgomotul roților trăsurii în care se aflau pătrundea în mormântul tatălui său ,,și-i cutremura oasele”, a exclamat: ,,Ah, dacă ar ști tata ce s-a întâmplat”, întorcând capul spre crucea din cimitir. La ieșirea din sat, au auzit dintr-o curte, în plină noapte, un strigăt de copil: ,,TRĂIASCĂ ROMÂNIA DODOLOAȚĂ!” (Acest ,,dodoloț” – explică Lucian Blaga – era, în Lancrăm, cuvântul curent pentru ,,rotund”).
Poetul a subliniat organizarea impecabilă a marii adunări de la Alba Iulia: în căruțele românești era doar entuziasm curat și așezat, după cum și românii adunați pe Platoul Romanilor și-au ordonat entuziasmul în rânduri-rânduri, formate din cuminți ascultători. Din texte răzbate trecutul îngropat în lacrimi, cu omagiul adus tatei, care se odihnea sub rădăcinile plopilor și viitorul înnobilat de speranță, cu strigătul de copil: Trăiască România Dodoloață!
Blaga a fost un vizionar al trecutului. I-a cunoscut pe toți strămoșii și i-a pus în versuri ori în proză, iar pe Avram Iancu l-a făcut erou de piesă de teatru. Aceasta nu este atitudine de indiferent și nici de extremist, ci de luminat european, conștient de statutul său de român.
Prin urmare, este nevoie de raportări corecte față de Lucian Blaga, de susținere și de reconstituire (încă) a adevărului omenește posibil. Este nevoie chiar de un mesaj pronunțat cu rol reparatoriu. Liniștitul Blaga, câteodată „mut ca o lebădă”, cel care auzea „cum bat în geamuri razele de lună” și care credea că lumina lunii „sporește și mai tare taina nopții”, a fost de-a lungul vieții și în posteritate nedreptățit. Generația mea – aproape matură prin anii ’70 ai secolului trecut – l-a cunoscut pe Blaga prin studiu sistematic, nu doar la facultate, ci chiar la liceu. Comunismul acela moderat l-a reintegrat în mare măsură pe Blaga în tradiția noastră bună interbelică. În anii mei de liceu (1970-1974), l-am studiat pe poetul și pe dramaturg, iar la facultate (1975-1979) pe filosof și pe „istoric”. Mi-aduc aminte ce efervescență era la apariția în librării a câte unui volum blagian. Când profesorul Tudor Cătineanu – acum de pioasă amintire – a scos la Editura Dacia, în 1977, „Ființa istorică”, ne „băteam”, studenți fiind, pentru câte un exemplar. În liceu, prin clasa a XI-a, profesorul de română ne-a explicat „Trilogia culturii”, interpretând pe înțelesul nostru noțiuni ca „spațiul mioritic”, „matricea stilistică”, „geneza metaforei”. După aceasta, într-o tabără de vară, m-am dat mare în fața unei ziariste de la „Scânteia tineretului”, vorbind despre succesiunea deal-vale și despre raportul dintre spațiul cosmic și spațiul teluric în „Luceafărul” și în alte poezii. Ziarista – din altă generație – s-a uitat neîncrezătoare (și ironică), fără să fie convinsă că învățasem asta la școală și că înțelegeam ceea ce voise să spună Blaga.
Prin 1970-1980, Lucian Blaga era reconsiderat și „reabilitat”, liber la lectură și la comentarii, dar anumite reverberații ale acuzelor vechi ajungeau și până la noi. Eu, fiind student la istorie, am știut de la dascălii mei și că Lucian Blaga fusese angajat cercetător și bibliotecar la Institutul de Istorie și Filosofie, în Filiala din Cluj a „Academiei Republicii Populare Române”. Am văzut biroul unde venise zilnic și unde scrisese lucrarea de plan „Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea”, publicată postum (prima ediție fiind din 1966). Am perceput această cercetare impusă autorului ei ca pe o lucrare de istorie. Cartea este un model de analiză a Secolului Luminilor din perspectivă românească, fără concesii de fond făcute regimului și fără eludarea rolului cultural al Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolice). Între personajele analizei se află și episcopul Ioan-Inochentie Micu. Acesta scria la 1756, la Roma, departe de țară: „Nu știu prin ce dulcime ne atrage pământul natal pe toți și nu ne îngăduie a nu ne aminti de el. Zilele mele sunt tot mai spre asfințit și aș vrea ca sufletul meu, în timpul când se va despărți de corp, să fie recomandat creatorului meu prin prea smeritele rugăciuni și sfintele voastre slujbe și ca osemintele mele să aștepte obșteasca înviere în venerabila mănăstire din Blaj”. Blaga avea să-l admire sincer pe Inochentie pentru credința sa, pentru convingerea pe care o avusese, anume aceea de a fi îngropat acasă, pentru că „nu poți învia cu-adevărat decât în pământul patriei”. Lucian Blaga este cel dintâi din cultura română care a remarcat – în anii „obsedantului deceniu” – că, pentru acei români luptători, învierea de nu putea veni decât „din pământul patriei”. Este încă o mărturie că autorul „Poemelor luminii” nu a abdicat nici de la dragostea sa pentru poporul și pământul românesc, pentru țara care, în 1918, „și-a-întins hotarele toate până la cer”.
Adaugă un comentariu