Eva Șimon: Un ultim gând la despărțirea de Petru Cîmpian, mulțumire pentru încredere

Din clipa în care am aflat că fostul meu profesor de facultate și coleg jurnalist, Petru Cîmpian, a trecut în veșnicie, îmi revin în minte nenumărate amintiri comune, începând din anul 1988, de când ne-am cunoscut. Valul acestor amintiri se adună într-un singur gând: acela de a-i mulțumi, chiar și acum, pentru toată încrederea pe care mi-a acordat-o în momente decisive din viața mea.
În toamna anului 1988, Petre mi-a devenit profesor la Catedra de Română şi, dintre toţi profesorii mei de atunci, la el am simţit cel mai puternic că se interesează cu adevărat de noi, de studenţi, de gândurile care ne frământau la 18 ani. Abia mai târziu mi-am dat seama că acele întrebări veneau deja de la jurnalistul Cîmpian – la acea vreme era colaborator la emisiunea TV în limba  română de la Seghedin. Mi-a fost profesor doar doi ani, deoarece între timp s-a angajat la conducerea redacţiei româneşti de la radio. Nu intuiam atunci că, peste câţiva ani, avea să-mi devină şef. De fapt, primul meu șef într-un loc de muncă cu normă întreagă. Limba română curată, pe care o vorbea Petre, învățată în familia sa din Jula, precum și simpatia pe care mi-a arătat-o, și ca fiică a unei foste colege de-ale lui din anii de școală, m-au ajutat mult să depășesc bâlbâielile și stângăciile începuturilor în fața microfonului de radio. A fost un coleg care mi-a încurajat întotdeauna  ambiția de a cunoaște mai mult și de a mă perfecționa în jurnalism. M-a susținut pe deplin și atunci când, în anul 2000, am schimbat microfonul de radio (unde am rămas colaboratoare încă trei ani) cu presa scrisă, asumându-mi conducerea redacției săptămânalului „Foaia românească”. De fiecare dată când afla că am făcut față cu succes unei noi provocări intelectuale – fie o conferință, fie obținerea doctoratului la Timișoara – mi-a fost alături, încurajându-mă cu satisfacția unui mentor care își vede discipolul evoluând.

Am învățat multe de la profesorul și jurnalistul Petru Cîmpian. Am învățat dragostea pentru origini, pentru limba română, pentru jurnalismul românesc atât de aici din Ungaria, cât și pentru cel din România. Mulțumesc pentru tot, inclusiv pentru încrederea cu care mi-a dăruit o parte din viața lui: peste o sută de fotografii vechi despre școala românească din Jula și documente din arhiva personală referitoare la părinții lui, care îmbogățesc arhiva redacției „Foaia românească”.