Lansarea a avut loc la Bookfest cu participarea invitaților Alina Radu Butnaru, nepoata autorului, prof. univ. dr. Alin Spânu de la Universitatea Bucureşti, prof. univ. dr. Cosmin Budeancă, Director General IICCMER şi Bedros Horasangian, analist politic, care au vorbit despre „lupta (contra comunismului), suferinţa (în închisori) şi credinţa (in Dumnezeu şi victorie) care i-au însufleţit pe luptătorii anticomunişti, cum a sintetizat prof. Alin Spânu pe coperta a IV-a a volumului memorialistic.
Prof. univ. dr. Alin Spânu, din prefața cărții:
Volumul de față se înscrie în galeria memorialistică a celor care au avut neşansa să cunoască represiunea regimului comunist în cea mai dură şi mizerabilă formă a ei: arealul penitenciar. Autorul însemnărilor, Ion Butnaru, a văzut lumina zilei la Buhuși. A urmat liceul la Piatra Neamţ și a început studii de drept la Bucureşti. Nu le-a finalizat din motive de boală, dar s-a angaiat ca tehnician la o societate de telecomunicații româno-americană. Activitatea de dezvoltare a liniilor de comunicații în România interbelică l-a dus în diverse colţuri ale ţării, ocazii cu care a văzut a învățat multe. Din 22 iunie 1941 a fost mobilizat, ca ofițer de rezervă şi repartizat la un batalion de transmisiuni. A făcut Frontul de Est — cum se zice — de la un capăt la altul, adică de la 22 iunie 1941 şi până la 23 august 1944, ocazie cu care a văzut ororile războiului, dar şi ale comunismului.
A ajuns la Stalingrad, mai exact în zona Cotul Donului, de unde a reuşit să se retragă din fața tăvălugului sovietic. Amintirile sale scrise încep cu data de 23 august 1944, la Ploieşti, unde se află (la propriu) între germani şi sovietici. Are ocazia neplăcută să vadă cum se comportă Armata Roşie eliberatoare cu eliberaţii, apoi părerea negativă iniţială se cristalizează din ce în ce mai mult. Finalul războiului îl bucură, dar, în acela timp, îl debusolează, totuşi se adaptează. încearcă, aşa cum au făcut şi alţii, să se opună avalanşei comunismului prin mijloace intelectuale. Nu reuşeşte şi primeşte 7 ani de închisoare. Acești 7 ani de penitenţă sunt trăiţi în 8 închisori alături de gardieni, tovarăşi de suferinţă şi Dumnezeu. Este arestat vara, îmbrăcat cu o cămaşă, o pereche de pantaloni şi încălţat cu sandale, fără ciorapi. Peste câţiva ani, când a primit o uniformă de penitenciar (zeghe) a fost fericit s-o îmbrace şi să scape de frigul pătruns adânc în oase.(…)
Ion Butnaru lucrează la Canalul Dunăre Marea Neagră, dar şi la construcţia hotelului „Albatros” din Mamaia, unde munca a fost ,.smulsă cu durere şi suferinţă” din trupurile vIăguite ale deținuţilor. Între colegii de supliciu, dintre care, cu unii, a interacționat, s-au numărat dr. Ion Simionescu, Ion Petrovici, Aurelian Pană (foşti miniştri), ing. Alexandru Popp (fost director al Uzinelor Reşiţa), Vasile Ionescu (fost director al Radiodifuziunii), Dumitru Groza (şeful Corpului Muncitoresc Legionar), generali, magistraţi care au condamnat comunişti sau spioni sovietici, episcopul greco-catolic Hirțea ş.a. Altă categorie o reprezintă bandiţii, tâlharii şi criminalii în frunte cu Berilă (cel de la care a pornit expresia „bagi ca Berilă”) şi Tili Raicovici. Cazuri unice, prezentate ca într-un roman de aventuri, pot fi încadrate între umor negru şi ghinion teribil. Doi marinari fug din România cu un vas norvegian şi ajung în China. În port, cunosc un român, şi se trezesc pe un vas… românesc. Evident, erau arestaţi și au fost aduşi ca nişte trofee, apoi aruncaţi în închisori. Nu lipsesc comunişti căzuţi în dizgraţie, din diverse motive, din turnul de fildeş într-un colţ de penitenciar. Curios, dar aceştia credeau în continuare în ideologia roşie şi aşteptau eliberarea pentru reinserţia în sistem şi continuarea luptei pentru propășirea României.
Ochii şi urechile autorului au văzut/auzit şi „reeducarea” practicată cu bestialitate de oamenii lui Eugen Ţurcanu. Scena uciderii doctorului Simionescu este sinistră, mai ales prin explicaţia unuia dintre agresori, care i-a descris-o: „Poate nu ştii cum a fost. Să-ti spun eu! L-am întins pe o masă, l-au ţinut câţiva băieţi şi i-au făcut o «disecţie» simbolică, să-i scoatem din cap şi din maţe tot ce avea putred şi infectat. Creierul lipsea din cap, iar in stomac am găsit numai urme de «dineuri» la care participa cât timp a fost în minister şi în străinătate. Iar inima nu era de om, ci de bou. Când i-am spus şi lui tot ce am constatat, voinic cum era, s-a smuls din braţele băieţilor şi, ca un nebun, a alergat spre gardul de sârmă ghimpată, voind să iasă din lagăr, dar santinela care nu dormea şi-a făcut datoria. Cine e de vină că a înnebunit? Că nu a ştiut de glumă? Alții au trecut mai uşor acest examen, mai ales că totul se petrece cu muzică şi voie bună”.
La polul opus sunt menționate cazuri de omenie, întrajutorare extremă (grevă pentru un coleg bolnav), dar şi laşităţi, turnătorii şi pedepse divine. Este eliberat de la Târgu Ocna şi, în drum spre casă, observă schimbările survenite. Îşi adresează o întrebare retorică: „Şi pretutindeni militari şi milițieni, mai mulți decât în penitenciare. Să fie oare ceea ce văd o închisoare mai mare?” În libertate are ocazia să se întâlnească cu unii dintre gardieni, excluşi şi ei din sistem, care doreau să fie prietenoşi. Le întoarce spatele cu un dispreț olimpian, conştientizând că a învins prin suferință, în timp ce agresorii au pierdut (sau au fost învinși) indiferent de cât de multă violenţă au folosit. (…)
Adaugă un comentariu