Conf.dr. Liviu Andrei: Patria și patriotismul, o dilemă

Am recunoscut deja mai sus că nu mă număr printre marii patrioți și că aș fi vrut și să plec în „țările calde” cândva. Nu mă întrebați ce simt acum, când doar văd lucrurile mai nuanțat, ca să zic așa.

Începând cu începutul și mai ales de acord cu toți, patria, orice patrie, (ne) e mare și făcută să ne cuprindă pe toți. Buuuun! Atunci s-ar presupune să devenim, câte milioane suntem, tot atâția patrioți. Până aici, nimic greșit. Numai că, odată coborând de la înălțimea absolutului – a cuvântului „patrie” — la nivelul solului – un fel de a spune „cu picioarele pe pământ” —  nu ne scapă detaliile – alea care nu mai au nimic de a face cu absolutul. Fie un politician – și să menționez de astădată că dintre cei mai serioși – recunoaște că aspectul a fost scăpat de către cei ca el pentru a fi ridicat apoi de alde Funar, Vadim, Simion… și puteți nota Dvs mai departe. Fie cei ce încearcă exprimarea patriotică, politicieni sau nu, se fac ne-credibili, devin ridicoli sau se deconspiră, cum ziceam pe vremea lui Păunescu, drept „patri-hoți”. Fie alții își fac din asta, nu o profesie (de credință), cât un ștat de plată. Fie încerci chiar dumneata să–ți găsești fraza patriotică ce te-ar caracteriza și vezi că nu-ți iese (?).

Atunci ce se întâmplă ? Pare că ceva nu e prea bine, e în neregulă. Ba nu! E chiar foarte bine, zic eu. E bine de la înălțimea nestrămutată a cuvântului „patrie”. Cuvântul ăsta nu e totuna cu altele din vocabularul zilei: ceapă, minge, auto, frig, râncezeală… și câte altele! Nu-l poate lua oricine în răspăr, iar asta, repet, nu poate fi ceva rău.

Dar atunci cine…? Înțelegeți ce vreau să spun. Au putut vorbi de patrie personaje istorice dintre care cei mai mulți evident nu mai sunt și bine au făcut-o – prea puțini dintre cei în viață îi putem plasa în astă categorie. Nu se califică drept patriot altul decât cel ce a devenit mai întâi el-însuși un „cineva”, cum se spunea pe la noi, la țară.  Dar atunci, stai puțin că ne lovim deja de alte praguri dureroase de dat cu capu’. Unul e ce am văzut deja până aici: patria e mare să ne cuprindă pe toți, dar nu toți ajungem cu mâna să dăm de ea. Altul ne arată că să ajungi să spui ceva de patrie o poți face numai odată ce-ți vezi dinainte scena sau piedestalul ce te așteaptă să urci –altfel nu. Altul evaluează patriotismul „marilor patrioți” după meritele lor altele decât acela de a fi ajuns să vorbească și despre patrie.

Și dacă din pretinsul „absolut” mă întorc în viața mea de fiecare zi, aflați că de totdeauna mă întreb dacă și cât de patriot poate fi amărâtul ce-l întâlnesc  pe naveta cu trenul sau tramvaiul numărând în gând banii de până la leafă, gândindu-se când la copii și ce-au mâncat, când la șeful ce-l așteaptă și astăzi să-l ia la frecat, căci nici ăla n-are pe cine altul…

E un cuvânt prea mare „patria”, dar a cui e ea, până la urmă ? Nu e „de nasul nostru” să ne apropiem de așa o vorbă mare – fi-vor alții cei patrioți.

Dar, din fericire, tot ne rămâne ceva, tot un cuvânt mare, cel mai mare dintre toate și de data asta nu ne e rușine să-l pomenim. Este Dumnezeu.