Ioana TOFF: Alianța minorităților

Evenimentele dramatice care au loc în Siria, în special atacurile orchestrate împotriva comunității druze din Suwayda, ridică o întrebare esențială pentru Israel și pentru comunitatea internațională: ce rol trebuie să joace țara noastră într-un conflict care amenință nu doar stabilitatea regională, ci însăși ideea de conviețuire între minorități în Orientul Mijlociu?
Pentru a înțelege contextul actual, trebuie privită întreaga istorie a relației regimului sirian – astăzi condus de facțiuni islamiste radicale din umbra unei guvernări de fațadă – cu cele patru mari minorități ale țării: alawiții, druzii, kurzii și creștinii. Masacrele, incitările la ură și manipulările mediatice au fost armele preferate ale regimului, sub pretextul unor amenințări fictive sau atentate imaginare.

Totul a început cu alawiții, acuzați pe nedrept că pregăteau o rebeliune. Acuzațiile au servit drept justificare pentru o campanie de exterminare organizată. Apoi, regimul a încercat să incite triburile beduine împotriva kurzilor, urmărind să pară neutru pentru a nu provoca o reacție americană. Când această strategie a eșuat, a urmat o încercare de compromis cu liderii kurzi, dar aceștia s-au retras rapid, conștienți de duplicitatea Damascului.

Astăzi, ținta principală sunt druzii. O înregistrare falsificată în care un presupus lider druz ar fi insultat Profetul Muhammad a declanșat un val de ură, susținut pe rețelele sociale de apeluri la masacru și incendiere. Regimul face pe surdul și orbul, în timp ce grupări islamiste subordonate guvernului se deplasează din nordul țării până în sud provocând un adevărat genocid. Aceste acțiuni sunt camuflate în mass-media internațională printr-o narațiune falsă despre „moderație” și „integrare”.

Aici intervine responsabilitatea Israelului. În primul rând, statul evreu are o datorie morală față de comunitatea druză. Alianța istorică dintre evrei și druzi, cimentată în decenii de conviețuire și solidaritate, impune un minim de acțiune: presiune diplomatică și acoperire aeriană pentru protejarea celor asediați în sudul Siriei. Asta nu înseamnă intervenție militară directă, ci asumarea unui rol activ în protejarea unei comunități aliată și vulnerabilă.

În al doilea rând, Israelul nu-și poate permite luxul pasivității. Regimul de la Damasc este astăzi un melanj periculos de oportunism și extremism religios, cu figuri provenite din foste rețele ISIS infiltrate în noile structuri de securitate. A ignora acest pericol ar însemna a repeta greșelile trecutului și a deschide calea pentru un posibil scenariu în stilul Hamas la granița de nord.
În al treilea rând, dincolo de calculele strategice, există o realitate regională pe care Israelul nu o poate ignora: în Orientul Mijlociu, evreii sunt o minoritate. În acest peisaj ostil și instabil, supraviețuirea pe termen lung depinde de alianțele dintre minorități – fie ele druzi, creștini, kurzi sau alawiți moderați. Protejarea altor minorități înseamnă, implicit, protejarea propriei securități.

Criza din Siria nu este doar o dramă umanitară. Este și o oportunitate geopolitică pentru Israel de a-și reafirma poziția ca forță de stabilitate și sprijin pentru cei persecutați. Într-o lume în care marile puteri oscilează între dezinteres și cinism, acțiunea decisivă a unei mici națiuni poate face diferența dintre genocid și supraviețuire.

Israelul nu este doar un stat – este o promisiune. O promisiune că nicio minoritate nu va mai fi lăsată singură în fața urii. Acum este momentul ca această promisiune să fie onorată.