AFnews
Suferința cea mare, grandioasă, enormă, insuportabilă, care se transformă și este pentru marele poet un dar, un prilej de a-i dărui Mamei înfrigurate – halucinant – propriul trup, ca s-o readucă la viață, regăsind-o astfel și redescoperind-o „între lumi”
Am înțeles altfel geniul august liric de psalm, moștenit de la marii poeți latini, nu în sensul lui Ovidiu din Tristele sau al lui Arghezi, ci al poetei Aura Christi, luând ca model – aproape în sens filosofic – ceea ce am putea numi model intuitiv: micul, măruntul cântar roman văzut în tinerețea mea
„Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște…”
Mihai Eminescu, Glossă
Profesorii mei de limba română nu îndrăzneau să comenteze în clasă Glossa – marele poem eminescian interzis în școală. Singurul care a avut curajul, profesorul Samoilă, a golit o sticlă de vin și ne-a vorbit o oră despre Glossă, după care a fost chemat la sediul partidului și era cât pe ce să fie arestat. Bineînțeles că noi, tinerii de 14-15 ani, n-am reușit să înțelegem mare lucru. Nici nu îndrăzneam să întrebăm pe nimeni ce semnificație au versurile din strofa citată mai sus, pe care încercam s-o înțeleg asociind-o cu imaginea a ceea ce am numit eu cântarul roman, văzut în Lugojul tinereții mele. La începutul anilor 1950, adolescent fiind, mă plimbam pe malul Timișului, în orașul Lugoj, unde mi-am făcut liceul, iar sâmbetele și duminicile mă pierdeam în forfota de lângă râu, unde se vindeau diferite produse. În chip ciudat, mă preocupa modul în care femei tinere, țărani, negustori cântăreau ceea ce vindeau mândrilor bănățeni. Femeile foloseau ceea ce am putea numi, spuneam, un cântar roman – o scurtă bară de metal, cu două platouri minuscule pentru greutatea ce măsura și produsul. Tinerele femei țineau acest mic cântar cu două degete în aer. În dorința aproape febrilă de a înțelege un Eminescu scos deja, în anii 50, de bolșevici din toate manualele școlare, am încercat să-l înțeleg prin ciudata asociere, după cum spuneam, cu acel cântar roman, mai exact, cu limba cântarului și „recea cumpăn-a gândirii”.
Într-un mod tipic adolescentin, fostul puber care eram – și căruia îi păstrez până târziu semnele de orientare și înțelegere – și-a amintit de marele poem eminescian Glossă, când Aura Christi mi-a pus în mână volumul ei, Treptele fericiților, ilustrat de Mircia Dumitrescu – un volum de o extremă originalitate, care m-a făcut să înțeleg modul în care poeta a încercat – și încearcă și astăzi – să trăiască și să accepte inacceptabilul: moartea Sfintei ei Mame. Astfel se face că acum, în aceste pagini, am înțeles altfel geniul august liric de psalm, moștenit de la marii poeți latini, nu în sensul lui Ovidiu din Tristele sau al lui Arghezi, ci al poetei Aura Christi, luând ca model – aproape în sens filosofic – ceea ce am putea numi model intuitiv: micul, măruntul cântar roman văzut în tinerețea mea, în mândrul Lugoj, și asociat de mine cu eminesciana „recea cumpăn-a gândirii”. În psalmii Aurei Christi, nu regăsim tristețea înăbușită și înaltă a lui Ovidiu, nici dangătul de clopot, teribil, al lui Arghezi, prin care el, încă o dată, reintră în marele panteon al liricii românești. Cei doi mari poeți își exprimă durerea insuportabilă a morții unei persoane de neînlocuit în existența cuiva: Mama. Felul cum poeta Aura Christi o plânge, o cheamă, o invocă, o retrăiește – cu o enormă disperare reținută – pe mine m-a uimit și-abia apoi m-a convins, în profunzime, de un alt mod de a supraviețui unei catastrofe intime, ce izbește o sensibilitate exacerbată cum e cea a unui adevărat, real poet, ca Aura Christi.
Pentru a înțelege, încă o dată, marea originalitate a psalmilor Aurei Christi, mă folosesc de modul intuitiv a ceea ce am numit cântarul roman, aplicat Glossei eminesciene. Rece cumpăn-a gândirii… Durerea enormă răzbate nu din vaiere și sunete înalte, ascuțite, ci dintr-un murmur intens, adânc, clocotitor, de neoprit:
„Totul începe cu adevărat
când nimic nu mai e de făcut.
Peste coame și vârfuri: liniște.
Se răsucește ceva în lut
ca un șarpe în pietre trezit;
lovește coaja vieții rar, apăsat
și ferm, ca puiul – coaja unui ou
pe marginea unui cuib sfâșiat.”
Liniște
Sau – în Ștanță de iarnă –:
„Când noaptea aștept, mă rog
și văd luna ancorată-n fântână.
Citesc liniile vieții și morții
în aceeași – însetată – mână.”
Sau
„De o vreme, nici o veste. Frigul
îmi scurmă carnea, vorbe ascultând.
Duhul e răscolit ca un câmp – de plug.
Mâinile uitate de-a lungul trupului
știu: totul începe departe de pământ”.
Mama! – exclamă poeta – cloșca genială!
„Doamne, cât de frumoasă e,
murmură fratele meu în loc
s-o identifice pe mama, numele
clar să-l spună, cum se cuvine:
Liubovi – cloșca genială!
Și-n rărunchi simt că și urmele
ne sunt vegheate discret
de legiuni de arhangheli uituci.
Da, murmur și eu, e frumoasă…”.
Descântec
Iar noi, cei ce o auzim pe Aura Christi sau îi citim strofele, îi descifrăm metaforele, o întrezărim pe Mama ei, impresionați și seduși de acordurile adânci ale poemelor, rezonând grav și stins… Grav și stins… Dar nu într-un halou de lumină și de sunete exorbitante, ci de parcă ne-am afla, la rândul nostru, încovoiați, turtiți în fața unui lac înconjurat de o pădure seculară, un „lac înfrigurat” de lângă Ostrovul Învierii de la Mănăstirea Cernica. Un lac ciudat de… liniștit, înconjurat de o pădure eternă de stejari, pini, mesteceni și brazi, ce ascund și acoperă durerea de necuprins:
„E o liniște de aud cum fulgii
se transformă în fluturi. Ninge,
ninge aiuritor, ca dintr-o altă lume.
Văd mâinile tale pretutindeni,
Mamă – fiică renăscută prin mine.
Întunericul cine, în duh, ni-l stinge?
Te văd în icoanele din cameră, în vise.
Ce mirare urcă-n spirale din acele flori
gemene, de care te bucuri! Te văd și-n
magnolia ta mov, și în ochii fratelui
meu devenit și mai tăcut, când vine
câte o adiere dinspre tine, ori…”
Ca dintr-o altă lume
Sau – în poemul Cine bate –:
„O, Doamne, Doamne,
cine-mi bate cu pumnii în ușă,
în freamăt de felină ori greierușă?
Cine se uită, mamă, la mine din
noapte, din mărul de lângă gard
și din aburul miresmei de nard?
Cine, ei, cine urcă-nlăuntrul meu
ca luna spre nori, ca secunda
în văzduhul amețitor și unda
în lacul uitat, singur rămas,
deși n-au trecut norii, nici cocorii,
n-a trecut nici un înger, nici un ceas?!”
Eminescu, spuneam, leagă posibilitatea și moartea gândirii de înclinarea limbii rațiunii spre fericire, spre noroc. Aura Christi, poetul ce-și trăiește existența excesiv de intens, leagă moartea Mamei ei nu de refuzul de a o accepta, nu de negarea ei, ci de suferință. Da, de suferința cea mare, grandioasă, enormă, insuportabilă, care se transformă și este pentru marele poet un dar, un prilej de a-i dărui Mamei înfrigurate – halucinant – propriul trup, ca s-o readucă la viață, regăsind-o astfel și redescoperind-o „între lumi”:
„Nici eu n-am trecut, matcă vie…
Te simt, ești aici și ce… frig îți e!
Trage trupul meu pe tine repede,
ca să-ți țină de cald, spun!!
Iar tu: nu și nu, sunt aici. În tine
răsar, apun, te aduni, mă adun
din ceață, sirene, șoapte și păsări,
și îngeri-păduri, și… Cineva strigă,
plânge ori cântă în divina-i cvadrigă?
Frigul se retrage. Ia-ți trupul! Ascultă:
ia-ți trupul înapoi, în același tipar…
Totul e limpede și nu e nici un hotar
aici, între îngeri și demoni, copii și cicade,
cai de aur din rasa Akhal-Teke și statui, și
lavandă, unde stai locului și ca într-un punct:
din neînțelegere, noapte, surâs, te aduni.
Totul e din ce în ce mai limpede: trăim
între lumi. Da, trăim între lumi…”
Cine bate
În capitolul Utrenii și vecernii adierea și suflul poetic se mișcă spre scenele tragice din Noul Testament.
Bunavestire: „Ca un cort fericit și-n eternitate deschis…/ Surâde Maria, în taină, puterilor limpezi, ca în vis,/ spre zidul din față și apa neîncepută de mult֨”.
Cana Galileii: „Doar el stă tăcut,/ căci simte și știe:/ se-apropie ora/ aceea prea vie”; „«Vinul s-a terminat»/ zice Simon Zilotul./ Se lasă-o tăcere/ care mistuie totul”. Numele: „Mâna mea se-ntinde/ spre tine înainte/ de a-ți pronunța numele/ gura mea în această seară/ contradictorie, părinte…”.
Spovedanie: „Iisuse, Iisuse,/ te rog de îmi iartă/ clipa deșartă…”; „Iartă dorul ce-mi/ paște nesomnul;/ iartă ochii înceți…”; „și-adună aștri/ din cerul întors/ gingaș între coaste/ după roze, fantasme/ și acel albatros// ce curge alene/ pe sub sprâncene…”; „Iartă-mi iubirea/ ne-mpărtășită,/ iarba necălcată/ de talpa piciorului;/ poemul nescris,/ oboseala, genunchii/ surpați în lumina/ prelinsă de tine/ pe vechea criptă”; „Iartă noaptea din duh,/ candela neaprinsă/ la timp, uleiul vărsat/ la jumătatea drumului/ și cântecul acesta gâfâit,// și lipsa de măsură”.
Muntele Tabor: „Îmi acopăr fața; se face-ntuneric și-mi ard ochii,/ mâinile, respirările. Zboară razant, în cercuri, dropii/ în jur, desenând asimetric inele năprasnice,// ca de chihlimbar… Ninge apocaliptic, cu aripi vajnice/ peste mine. Mă aperi de slava ta… Și, totuși, da, și eu/ am fost în lumina taborică: ochi în ochi cu Dumnezeu”.
La Ultima Cena: „Ce să fac, Doamne? în lacrimi întreabă Sfântul/ Petru; atunci parc-aș fi avut două mâini stângi/ (…) Se-mparte tainul sfințit: pâine și vin (…)// vor începe, ca-n vechea lucrare, în sânge de Dumnezeu”.
Grădina Ghetsimani: „Pe tâmplele tale, ușor adâncite, se zbate/ planta crudă a venelor (…)/ dangăte treze// ale clopotelor nopții se-aud, ca niște neînțelese ape/ ce duc ecoul ezitării aceleia – «Paharul acesta, Doamne,/ ia-l de la mine” – peste vârfuri și veacuri, și toamne”. Și o invocare: „Căderea le-o ierți în grădină și-o uiți/ pe stâncile care glas au dat/ în colinde, măslini și mesteceni./ Urci ziua, pe rug odihnind-o,/ și o legeni”.
În această înșiruire de scene tragice pare că irumpe, la un moment dat, un joc, o tresărire, ca un respiro: „Mai puțin decât nimeni/ ești aici, în marginea serii,/ în timp ce curg cocorii, iezii/ năstrușnici și miezul verii…// Mai puțin decât nimeni ești/ în blânda rotire a lumii, aici,/ când se-aud adierile învierii:/ respiri, faci un pas, te ridici// de pe plaja încinsă spre sufletul/ ce pare al tău de când ești și nu/ cauți. Aștepți, respiri ca în vis,/ în miresme… Pân’ la capăt te du/ acolo, în tine – țărm spre care// alergi cu sufletul la gură, aproape./ Durerea e amintire în aburul/ nimănui, strivită-ntre pleoape. (În aburul nimănui) Cina din Emaus: „Mierla respiră și umbra, simplitatea și zborul./ Apa le recunoaște pe toate în exilul ei: ulciorul./ (…) Luca și Cleopa merg în drum spre Emaus și povestesc/ de Iisus”, de pasiunile și de martiriul său, întovărășiți de un străin ce nu pare a înțelege.
În capitolul al III-lea al acestui volum elegiac și encomiastic – Trepte – psalmii parcă se balansează, neprevăzut, ba cu o adiere de jelanie, ba cu laude și exerciții de adorare intimă, cum exclamă poeta: „În Țara Canaan, aici, acum,/ simt că m-auzi și mă vezi/ printre treptele de piatră albă,/ grădini de palmieri, temple, aezi”. Și încheie împreună cu Goethe: „«Tot ce nu se putea împlini,/ aici s-a împlinit…» Da, s-a împlinit”. (Nebănuit de aproape)
Înfrigurați, temători și neliniștiți – ca poeta Aura Christi și litania ei, îngânată în metru clasic – îi retrăim durerea și arta de a fi. După invocarea Împăratului David, un „luptător în bronz turnat” (Păstorul. Psalmul necanonic 151), apare Sfântul Gheorghe, „în zorii destrămați, de nedescris”.
Finalul acestui volum – o psalmodiere de o ascunsă și tragică violență – se încheie cu o arcadă clasică, tăiată în marmoră antică, în care timpurile se amestecă: „Legile sfinte sunt fixe. Dreptate/ are Parmenide./ (…) Cine/ ar îndrăzni s-o disprețuiască?/ Cine ar îndrăzni să o dea uitării?/ Acvila nu-și uită zborul./ Bolta visează cu ochii deschiși Calea Lactee (…)// Sufletul cum să-l reduci la tăcere,/ să-l faci să vadă diferit sau tot mai puțin,/ când el e cu toți ochii deodată întors/ după cel primit ca un rege în slavă, cu/ frunze de palmier, când intrase în zori/ în Ierusalim, în haine de sărbătoare/ de mult prorocită, călare pe un asin?” (Dreptate are Parmenide)
Vine spre noi o boare de sfințenie dinspre această carte.
Nicolae Breban
Înălțarea Domnului, 2025
Adaugă un comentariu